Atentionare: contrar spiritului jurnalistic, toate numele care apar sunt pseudonime. (n-am asigurare de viatza si nici nimic impotriva concurentei, asa ca prefer sa nu risc)

   incepand cu inceputul.. scurta caracterizare facuta d mai toata lumea lotului din bucuresti: "grupul cu fitze". fie ca eram la masa, fie ca eram in baie, se legau mici discutii cu copii din alte judete ("da-mi si mie apa", "hei, eu eram la rand", "unde mi-ai pus samponu'?", "care are o perie de dinti in plus?".. si alte nimicuri de-astea). totul decurgea absolut ok pana la intrebarea-capcana: "din c oras/judet sunteti?". implacabil, raspunsului "bucuresti" ii urma un "ah.."dezgustat si brusc se lasa tacerea.

   baia era unul din locurile sa le numim intime in care aveau loc discutiile. in prima zi s-a vorbit despre lipsa de perdele, care ne-a facut "colegi de suferinta" pe toti (sau mai degraba toate, din fericire pt dusurile un pic cam prea la comun pentru gusturile noastre si firea mai degraba pudica pe care o aveam- baietii erau considerati p cale de disparitie si putinele specimene existente , in numar de 10 sau 11, au fost pozate de mai toate fetele pana la sfarsitul olimpiadei) .crispati pana si la gandul de a ne spala p dinti si pe picioare intr-o camera plina ochi de lume necunoscuta, cu 10 chiuvete si dusuri de jur imprejur si ,ca sadismul sa atinga cote maxime, cu oglinzi pe pereti, am inceput sa facem haz de necaz, zicand ca din fericire macar wc-rile nu-s la comun, ca s-ar fi lasat cu partide de bridge in momentele de maxima concentrare.

  ziua urmatoare, la cererile insistente ale profesorilor insotitori, care spuneau ca "asa ceva nu se mai poate" si ca "e o bataie de joc", si probabil intuind gandurile de revolta care incepusera sa ia nastere in camere ("daca nu fac astia ceva, nu ne mai prezentam la proba"), s-au indurat de noi si ne-au pus perdelute (se pare ca cineva acolo sus totusi ne iubeste.. sau poate doar prefera sa fie prudent). de ce tot bat eu campii cu baile? pentru ca aici a avut loc o scena destul d interesanta: o fata din grupul nostru aude la un moment dat o voce suparata de dupa o perdea: "tu esti corina?"/ "aaahmm..da.." /"corina din bucuresti?" /"mmmda?.. cine esti?" /"sunt maria din arges, in fiecare an ai iesit inaintea mea, daca mai iesi fix inaintea mea si anu' asta, te omor!" /"uhm.. mmbine..." (nu s-a ajuns la nimic drastic, logic, dar nici nu domnea spiritul prieteniei printre noi..)

   "rivalitatea" era la oridinul zilei. toti mergeau in grupulete compacte si zambetele de la cei dintr-un orash nu erau impartite cu cei dintr-un altul, ca nu cumva, vezi doamne, sa se transmita o data cu ele si secretul victoriei sau alte intormatii top-secret. la inceput era demoralizant, dar pana la urma a ajuns sa ni se para hilar.

   singurii care au socializat, de voie, de nevoie, au fost baietii, care dupa cum spusesem mai devreme erau extrem de rarefieati (in caminul in care am fost noi cazati erau 4 baieti si in jur de 100 de fete- ii admir sincer pentru stoicismul cu care ne-au suportat). dupa cateva zile in care se saturasera de rasfoit cosmo, bravo si alte reviste de fete pe care si le luasera in tren in lipsa de altceva (hai sa nu fim rai si sa-i numim totusi inocenti sau cu suflete de poeti), si-au incercat norocul si au venit pe la noi prin camere si, surpriza!, au scapat cu viatza (chiar daca morti de somn, "petrecerile" lungindu-se pana dupa ora 4 dimineata, spre nemultumirea portaresei sau a femeii de serviciu).

  chiar daca nu am vorbit cu copii din alte judete asa cum ma asteptasem sau macar sperasem, "fitzoshii" mei dragi mi s-au parut simpatici si ne-am lipit unii de altii. se facea cheta pentru sucuri si chipsuri, biscutii circulau din mana in mana, baietii apareau in miezul noptii cu pizza pe care n-o manca nimeni atunci, dar apreciam gestul si chiar si pizza insasi in dimineata aceleiasi zile cand vedeam ca ramaseseram fara altceva de mancare si gandul deplasarii pana la micul dejun nu ne incanta prea tare. magazinul sora a fost locul in care "ne faceam veacul" si mai aveam putin si deveneam alergica la el pana la sfarsit (mergeam acolo de vreo trei ori pe zi dupa diverse iaurturi, mere si junk-fooduri si ca sa ne uitam urat la automatul de cafea care functiona doar cu fise de 5000). seara se spuneau glume si se vorbeau tampenii si era extrem de amuzant sa vezi cum dipare lumea din camera cand ii suna telefonul (cazuseram de acord sa nu pomenim cuvintele olimpiada/subiecte/rezultate&co in camera). nu-mi vine sa cred ca au rezistat paturile la repetatele noastre momente de sardele (ajunseseram sa ne inghesuim, cand ne strangeam mai multi, cate 5-6 intr-un pat care la inceput nu ni se paruse prietenos nici macar pentru un singur om prin scartaitul sau extrem de expresiv).

  de rezultate si premii nu prea am ce sa spun.. desi plecaseram cu totii cu gandul la ele, kiar daca am reusit ceva, kiar daca nu, au ajuns sa nu ni se mai para esentiale. de fapt, mai toate lucrurile neplacute (rezultatele nu erau neplacute, dar erau subiect tabu) capatasera o importanta mult mai mica. nu mai contau ca in prima zi perdelele de la baie, micul dejun cel sinistru pe la care n-am mai dat din aceeasi prima zi devenise o intamplare indepartata invaluita in ceatza, antipatiile dintre cei din judetze diferite ajunsesera sa ne amuze.. deja scapaseram; nu mai avea nimeni nici un stres; din competitie, olimpiada devenise...tabara.