M-am calificat si eu, in sfarsit, la faza nationala  olimpiadei de romana - visul meu de cativa ani. In clasa a VII-a renuntasem foarte devreme pentru ca imi fusese teama de esec, iar intr-a VIII-a fusesem doar a treia la etapa pe judet, dar m-am consolat cu gandul ca in acel an am fost la nationala la istorie, unde m-am clasat, paradoxal, tot a teria - vesnicul loc trei. In clasa a IX-a mi-a fost teama sa nu gresesc din nou - nu voiam sa ma dezamagesc sau sa ii dezamagesc pe cei care credeau in mine - surprinzator, cativa colegi de scoala pe care abia ii cunoscusem m-au incurajat foarte mult. Am iesit increzatoare din sala la judeteana, iar acasa am devenit pesimista, ca de obicei. Dimineata, insa, am vazut mesajul unei colege care ma intreba cand dau de baut (nu am avut curajul sa ma duc personal la rezultate). Astfel am fost pe list „pentru Cluj", orasul pe care mi-am jurat inca din vara ca vreau sa-l vad in timpul unei nationale, si care era mai potrivita daca nu romana, preferata mea. Coincidenta sau mana destinului? Cert este ca m-am trezit ca mai am cinci saptamani pana la proba si nu eram sigura pe mine deloc, ma simteam nepregatita si presimteam ca o voi da in bara exact in momentul in care nu trebuia. Fiind neincrezatoare in reusita, nu am reusit sa ma pregatesc suficient si imi faceam mustrari de constiinta de fiecare data cand ma intalneam cu profesoara care muncea de zor la eseuri. Cu patru zile inainte de a pleca la Cluj m-am imbolnavit, parintii mei devenisera disperati, im reprosau ca m-am agitat prea mult pentru o olimpiada care oricum nu e pentru mine si la care nu voi face nimic. Atmosfera propice invatarii, nu? Bineinteles ca nu am reusit sa termin de invatat si am plecat sambata dupa-amiaza la Cluj cu gandul ca o sa o tin pe profa in telefon cateva ore ca sa-mi explice tot ce nu invatasem. Primul tren - Personal! - drumul a durat 2 ore, am facut cunostinta cu cei din lot - eram singura din liceul meu. Ne-am oprit la Filiasi, am luat Acceleratul spre Cluj. Urma o calatorie de 8 ore interminabile, dar macar eram toti impreuna.Trenul nostru dragut a avut intarziere de doua ore, ajungand la 6 dimineata, asa ca somnul nostru s-a cam dus pe apa sambetei. Din gara ne-au dus pana la „Industrie alimentara" cu un microbuz al carui sofer ne-a facut sa dam afara din noi si putina mancare din ziua trecuta...In sfarsit, suntem cazati: cate 5 in camera, paturi cu niste"gropi" in mijloc de ziceai ca a cazut un meteorit acolo, calorifere reci, mai frig ca afara...in rest, toate bune. Timp de vreo trei ore am incercat sa dorm si apoi ne-au trezit sa ne duca la deschidere, care a inceput cred cu o ora mai tarziu...timp in care am pus capul pe scaunul din fata si am atipit, mai erau si repetitiile orchestei, era numai bine pentru un somnic. La 12 au inceput cu discursuri, „incurajari" dupa care am inceput sa ma intreb: „Ce naiba caut eu printre astia? Nu iau nici 5 la ce talente literare sunt pe aici..." In sfarsit, vine si spectacolul - m-au impresionat doar piesa de teatru si „Marsul Egiptean" al lui Strauss - si mergem la masa - imbulzeala - sute de copii, mai putine tavi, si mai putine mese...Dar suntem olteni si ne bagam ca nesimtitii...e singura data cand mi-au folosit la ceva oltenismele...Ne intoarcem la internat si cica ne apucam sa repetam...eu m-am apucat de fapt sa invat, dar bineinteles ca nu mi-a intrat nimic in cap. Am avut o revelatie cu subiectul, dar nu mi-am urmat „instinctul" si rau am facut. M-am bagat in pat la 1, am dormit vreo 3 ore, in rest ma uitam in gol si plangeam de nervi ca n-am fost in stare sa ma mobilizez pentru ce era mai important. Ne-am trezit la 6, ne-am dus sa mancam la naiba in praznic la un liceu situat la distanta de 1 km, am vorbit pentru ultima data (inainte de proba) cu profa si am ajuns apoi la Sincai. In sala - numai destepti care luasera premiu si anul trecut! Incepe sa mi se faca rau, imi iau calmantul, imi scot cuminte penarul si astept infrigurata. Ce-o sa ne dea? Nu vreau realitate si fictiune in doua opere, nu pica 2 opere cu aceeasi tema, dar ce ar putea sa fie? Doua personaje sau 2 teme - pe amandoua sunt gata sa le fac varza...sper sa ma descurc la partea a doua...Supraveghetorii s-au miscat, in spirit ardelenesc, mai incet si decat melcul (chiar imi plac ardelenii, dar cand sunt stresata pot sa-l impusc si pe Papa!). Am primit subiectele in sfarsit - imi spuneam ca orice ar fi voi face la fel de prost la halul in care ma simteam in momentul respectiv: dureri de cap, de stomac, de masea, de spate, tot tacamul. Tineam foaia in mainile tremurande si am vazut: 2 teme valorificate de acelasi scriitor si o poezie de Blaga. Ma gandeam: de unde Blaga? Si abia apoi mi-am amintit ca era editia „Lucian Blaga"... Incep cu al doilea subiect, ma intind pe el vreo ora si douazeci de minute - prea mult. Ma apuc de primul - stiam ca l-am invatat si ca am mult de scris, dar - culmea prostiei! - nu m-am grabit prea tare. Gandurile mi se invalmaseau intruna, nu mai stiam cum sa sintetizez multitudinea de idei, cum sa ating toate punctele importante. Timpul s-a scurs si mi-am dat seama ca nu aveam nici o sansa pentru primele trei locuri....nu imi atinsesem scopul...Am iesit repede, nici nu am vorbit prea mult cu ceilalti, voiam doar sa ma indepartez, sa ma prefac ca nu mai exist, imi doream sa dispar si sa uit esecul...dar el ma va urmari toata viata. Desi pana la afisarea rezultatelor am incercat toti sa ne relaxam (am umblat prin oras cate 12 ore pe zi, am mancat pe unde am apucat - mai mult de nervi, ne-am culcat pe la 3-4 dimineata dupa ce ne-am pazit telefoanele pe holul pustiu de unde mai puteai auzi pe vreuna sforaind sau tipand din cauza unui cosmar), am simtit regretul amarnic de a nu fi facut tot ce puteam, de a nu fi dat tot ce era mai bun din mine...voiam sa dau timpul inapoi si sa o iau de la capat. In ziua afisarii probei eram toti ingandurati, de data aceasta nu ne mai gandeam doar la noi insine, speram ca macar unul din noi sa ia ceva. Spre deosebire de cei din alte judete, am stat cuminti la internat, stiind ca rezultatele se vor afisa si acolo...dar eram prea departe de Sincai, unde se puteau depune contestatii... Cand am vazut listele, am ramas cam inmarmuriti. Eu personal nu stiam daca sa ma bucur pentru mentiunea mea si a unui coleg sau sa ma intristez din cauza notelor noastre si a privirilor dezolante ale celorlalti...am ales a doua varianta...Apoi Stefan („copilul olimpiadei", caci despre el este vorba) a hotarat ca toate nemultumirile trebuie scoase la iveala si toata noaptea ma gandeam daca va iesi bine. Dimineata, ne-am facut bagajele si am facut ultimul drum catre micul-dejun. Afara statea sa ploua, la fel si in sufletele noastre: era ultima noastra zi la nationala la romana! Festivitatea de premiere mi s-a parut destul de plictisitoare, la sfarsit a venit momentul lui Stefan - ma bucur ca a iesit cum a vrut el. Apoi am plecat acasa, lasand in urma Clujul in care as vrea sa ma intorc, poate, ca studenta, pentru ca desi reuseam geru sa raman treaza, discursul lui Muthu chiar mi-a placut si m-a facut sa cred, pentru o clipa, ca trebuia sa fiu acolo... Profa mea are dreptate: nu e o infrangere, adevarat infrangere este abandonul luptei. Iar eu voi incerca sa lupt si la anul...