A inceput frumos... Eram a7a si nu stiam ce e gustul succesului, totul apartinea unei rutine excesiv de plictisitoare: scoala, scoala si iar scoala, si parca nu eram constient de ea, dar asteptam o schimbare. si a venit- calificare la ONM 2001, o adevarata minune avand in vedere ca abia reusisem sa trec de etapa locala.Si a venit Targu-Mures, 6 zile de vis care au trecut cu o viteza halucinanta. Eram cei mai mici din lotul Bucurestiului si simteam inca amprenta copilariei; concursul a fost un adevarat dezastru pentru clasa noastra, din 5 locuri am ramas pentru anul urmator numai cu 2(un singur premiu). Dar asta nu conta; cei mari ne dadeau un impuls spre maturizare, ii urmaream pas cu pas; simteam ca intr-o zi vom fi ca ei- castigatori si lideri ai unei generatii; ii vedeam cum se bucura exact asa cum fac fotbalistii dupa goluri importante, ii simteam cum traiesc fiecare clipa din plin, fiecare clipa atinsa de un strop de glorie. Era o provocare ce se nastea in inimile si mintiile noastre.
 Au urmat multe concursuri si clipe frumoase; dar bineinteles insotite de munca. Insa fiecare plecare era un prilej de a lega prietenii, de a castiga un premiu, de a fi chemat pe scena si aplaudat, de a face un pas spre gloria aceea mult ravnita de catre orice adolescent. Frumos, caci fiecare moment oricat de greu ar fi fost imi permitea sa ma gandesc ca am ceva in plus fata de ceilalti, ca traiesc tumultos si ca matematica, sau poate dorinta de victorie, de afirmare va avea un efect euforic. Erau momente in care ajunsesem sa privesc cu mila spre altii  pentru care lucruri banale gen calculatorul devenisera adevarate afrodisiace. Insa drogul meu cucernic era pasiunea pentru matematica si dorinta de reusita la olimpiada pe care o asteptam cu sufletul la gura an de an.
 Si anii au trecut, si fiecare nationala incepea in extaz si se sfarsea in agonie, intrucat imi ridicam standardele an de an, si tot an de an nu le puteam atinge. Olimpiada internationala era un vis, dar imposibil de incheiat pentru mine. De aceea fiecare nereusita anuala(prima mentiune de atatea ori si ratari la limita ale loturilor) nu era atat de dureroasa; ma ridicam si ma gandeam ca trebuie sa lupt doar pentru momentele minunate ale olimpiadelor, doar pentru a descoperi si redescoperi prieteni, pentru a calatori in toate colturile tarii si ale lumii, pentru a imi indeplini vechea dorinta inexorabila de a simti ca traiesc in valuri, ca nici o clipa pasivitatea nu va exista in viata mea. Si am luptat...
 Anul trecut am pierdut internationala din postura de "prim picat" desi aveam acelasi punctaj cu locul 6, dar am mers la un alt concurs, poate cel mai frumos dintre toate, in Yakutia, Siberia. Si aveam scris in stele ca anul ce urma sa-mi indeplinesc visul care devenise de o viata.

 Iasi 2006.In saptamanile premergatoare simteam ca va trece prea repede dar nu conta. Eram cei mai mari din lotul Bucurestiului si ne simteam ca "stramosii" nostri de la Targu-Mures: poate cei mai mari, dar cu siguranta cei mai tristi. Si au venit rezultatele: aceeasi mentiune la limita, si o calificare in lot total ratata. Am incercat sa uit si sa petrec ultimele zile cat mai frumos in Moldova, insa odata ajuns acasa si vazand zecile de diplome, fotografii, mape, zecile de amintiri am inteles ca oricat de greu ar fi ruptura trebuie sa se produca.Trebuie sa uit tot ce-a fost, toate visele si sperantele, toate trairile care ma faceau sa plutesc in feerie. Dar e greu; despre facultate nu stiu mai nimic, calatoriile se vor rari si viata mea se va schimba. Dar pana la urma fericirea si-o face fiecare din noi, si toate esecurile astea nu vor mai conta peste ani. Insa trecerea de acum e grea si prea dureroasa.

 Olimpiada Internationala este departe acum de mine ca si toti acesti 6 ani. Cand trecutul nu ma va mai durea am sa scot din sertarul de la birou mapele si pozele. Am sa le revad si poate o lacrima de dor imi va aminti ca adolescenta mea s-a terminat prea repede. Si vor urma altele si altele...