Nimeni nu a crezut că timidul acela uriaş şi blând o va face... Nimeni nu şi-a dat seama de schimbare... Mâinile îi tremurau, iar pe frunte i se vedeau broboane de sudoare... Lumea începuse să plece de la faimoasa premiere, decernare a premiilor Olimpiadei Naţionale de Limbă şi Literatură Română când el a ridicat mâna. Doamna Titiana Zlătior, moderatoarea şi prezentatoarea olimpiadei l-a invitat pe scenă pentru a-şi spune părerea. Figura nehotărâtă şi privirea distrată şi obosită s-a transformat. Mă pregăteam să plec dar văzându-l m-am aşezat cuminte pentru a-l asculta. Ştiam că în momentul în care el vorbeşte transmite mulţimii o formă de energie sacră a logosului, ştiam că va vorbi cu sufletul şi cu inima, deci l-am ascultat. Toată lumea zâmbea în jurul lui şi toată lumea aştepta, poate chiar blazată o continuare a mulţumirilor şi elogiilor olimpiadei în faţa stimatei audienţe. Şi-a aşezat mapa deschisă pe pupitrul din mijlocul sălii şi a închis ochii. A fost un moment scurt de reculegere ca o rugăciune fugară...

    A început să vorbească cu o voce care ieşea parcă din adâncuri de peşteră.

    „Mă numesc Ştefan Pleşca şi sunt din Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi. Sunt un tânăr trist. Sentimentul de tristeţe şi de frustrare nu mă părăseşte nici acum în timp ce vă vorbesc, după consumarea evenimentului. Am venit aici pentru a ridica statutul educaţional al unei generaţii, evoluând, dând naştere unei societăţi europene. Uzul şi abuzul de clasic şi clasicism în elaborarea subiectelor de olimpiadă demonstrează faptul că ceea ce ni se cere la un astfel de concurs şcolar NU este evoluţia, consacrarea şi modernizarea unei literaturi ci stagnarea şi reiterarea textului facil. Promovarea învăţării bazate pe memorare mecanică în detrimentul gândirii fluide, a spiritului liber şi nonconformist nu reprezintă un factor de evoluţie. Eu nu am putut să creez liber căci aripile mi-au fost tăiate. Pentru a creea trebuie să spargi limitele, să fii haotic, nebun, dezlănţuit în ceea ce oferi din tine cititorului. Vocea mea nu mai are un caracter singular ci colectiv, căci opinia mea referitoare la subiectele olimpiadei este împărtăşită şi de mulţi alţi concurenţi din alte judeţe. Am încercat să fiu vocea tuturor... Olimpiada s-a terminat! Îi felicit pe toţi colegii mei care s-au întrecut în acest concurs şcolar. Vă mulţumesc.”

    Întreaga sală s-a ridicat în picioare şi a început să aplaude, unii plângând, simţind propria tristeţe, iar alţii, „răzbunaţi” zâmbind – profesori şi elevi recunoşteau curajul şi frumuseţea acestui tânăr care se ridicase împotriva sistemului, împotriva îngustimii unor concepţii spunându-şi punctul de vedere în plen, în faţa a patru sute de oameni... Doamna Mioriţa Got puternic şocată de discursul lui Ştefan a încercat o replică pe care sala a perceput-o drept insignifiantă şi nesatisfăcătoare. Domnul Paul Cornea a rămas mut şi stingher pe scaunul pe care stătuse şi ascultase.

    Ştefan a fost apoi întrebat ce notă a luat şi a răspuns 7.25, după care a mulţumit din nou şi a coborât de pe scenă dispărând în mulţime, aclamat de colegi şi de profesori. Olimpiada mea a însemnat şocul întâlnirii acestui tânăr, formator de opinii, deschizător de drumuri...

    Dacă la olimpiada viitoare ceva se va schimba mă voi gândi la tine, Ştefan...