Aceasta dulce povara, olimpiada

\'Tu in ce clasa esti?\' m-a intrebat Nicu.

\'A 10-a.\'

\'Ai tot viitorul inainte.\'

\'Mda, asta asa e….sincer as prefera sa am medalia de aur la internationala.\'

Timpul a zburat iar acum nu mai am tot viitorul inainte. Nici medalia de aur de la internationala. Ceea ce era atunci infinita posibilitate, acum s-a consumat, a devenit fapt implinit…sau neimplinit. Privind matematic relatia ideal-realizare, as putea spune ca am ratat tot. Dar o abordare liniara a unui fapt atat d complex precum viata, cu infinite ramificatii, lasa in umbra prea multe aspecte, poate chiar esentialul.

De cand ma stiu merg la olimpiade. Prima mea iubire, matematica, a constituit totodata si prima mea dezamagire. Am invatat ce e frica, neincrederea, ce peisaj dezolant e sa iti vezi sperantele spulberate, iar intreaga ta fiinta  identificata cu un punctaj dureros de infim. Intr-a 8-a, cand m-am calificat la nationala si la mate si la chimie, am ales in cele din urma chimia. Din teama de esec. De fapt nu stiu daca eu am ales chimia, sau chimia m-a ales pe mine, prin succesul facil pe care mi l-a daruit.

La prima  nationala a fost frumos. Vedeam pentru prima data forta chimica a tarii concentrata intr-un singur punct, iar toti acei oameni acolo, vibrand pentru o cauza comuna, mi se pareau extraordinari. Simteam ca sunt parte integranta din acea suprastructura, ca in sfarsit apartineam unui loc, unei idei, dupa ce cunoscusem expulzarea dintr-un univers de plastic si multa vreme simtisem alienarea, incapacitatea, durerea de a nu avea radacini. Constanta , un oras superb….iar marea vazuta in luna martie…Premierea, debutand surprinzator cu cuvintele doamnei Luminita Vladescu: \' Premiul intai absolut se acorda…..[suspans]…tuturor participantilor\'…Acum, avand imaginatia tocita pe bancile olimpiadei, mi s-ar parea un cliseu, dar atunci a fost special pentru mine. Cand m-am intors acasa, deja priveam lumea altfel-aveam premiul intai absolut…Aveam in sfarsit o identitate, reusisem  sa ma definesc in raport cu ceva, si anume cu olimpiada de chimie. Simteam ca lumea e mare si ca nu se limiteaza la universul de plastic.

De la pasiune pana la obsesie nu e decat un pas. Un pas mic. Imi amintesc clasa a 10-a, o etapa tulbure  a vietii mele, marcata de 2 obsesii majore: sa iau premiul intai si sa scriu cat mai mult, sa imortalizez cat mai multa traire, sa salvez mediocritatea asa-numitilor ani cei mai frumosi de trecerea ireversibila a timpului. Chimia nu mai era pasiune, devenise un simplu instrument pentru a-mi satisface orgoliul. Locul meu intai din vis s-a proiectat crud in locul 25 din realitate, cel mai slab rezultat al meu de pana atunci. Tradasem chimia, o considerasem doar un mijloc si nu un scop in sine, iar ea se razbunase. Iasi-ul s-a dovedit fundalul ideal  pentru tristul meu esec. Teiul lui Eminescu era o biata planta, sustinuta de un sistem de fier. Asa fusesem si eu pana atunci, doar ca, sistemul meu de sustinere fiind daramat, venise vremea sa ma sustin singura. Da, stiam, gresisem abordarea chimiei, a notiunii de olimpiada, gresisem totul. In microbuzul ce zbura de la Iasi , imi analizam viata….da, gresisem totul…dar constientizarea acestui fapt ma bucura nespus.Trebuia sa ma ridic din durerea esecului si  sa-mi revolutionez  intreg sistemul ontologic. Aveam o senzatie total noua: ca mergem, cu 100 km/h, INAINTE. Nu era nimic irecuperabil, caci eram doar in clasa  a 10-a si aveam tot viitorul inainte….

 Eram candva-parca in illo tempore-clasa a 8-a si paseam nesigura pe plaiuri constantene la olimpiada de chimie. Ajunsesem in clasa a 11-a si Constanta ne astepta iar, de aceasta data insa, nu mai eram mezina grupului, ci cea mai mare-trista constatare.  Presentimentul sfarsitului. Olimpiada devenise instrumentul de masurare a timpului. Timpul taiase in carne vie….dar imi daduse gandul bun-invatasem sa iubesc chimia, pentru ceea ce e ea, pentru subtilitatile ei, pentru jocul ideilor intr-un sistem concret, desi uneori mai tanjeam dupa eleganta matematicii, dupa dansul ei gratios, abstractie pura desprinsa de orice materialitate. Chimia era mai umana-substantele se combinau, se complexau….In  clasa a 11-a olimpiada a avut cel mai pregnant caracter de excursie. Conditiile de cazare erau sub orice critica, multa lume era revoltata, dar mie mi se pareau amuzanti soriceii care ne vizitau relativ des, precum si descoperirea ca se poate trai numai cu paine si apa. In plus, un concurs inseamna, inainte de toate, depasirea limitelor. Iar traiul in asemenea conditii presupunea deja o prima depasire a acestor limite rigide ale existentei noastre, preludiu a ceea ce urma sa realizam la concursul propriu-zis. Apoi nesfarsitele plimbari cu autobuzul 48, gratis, doar cu niste ecusoane atarnate in gat, starnind uimirea celorlalti calatori, care constituiau un peisaj uman destul de colorat. O experienta a diversitatii menita sa  astampere setea noastra de cunoastere manifestata in toate sensurile. Marea primavara-furioasa sau doar puternica? Cert e ca ne-a udat pana la piele si am facut astfel o superba parada pe strazile orasului. Nopti albe intr-un internat infect, oameni noi si interesanti, discutii… Faze minore,  starnind un comic de moment, pe care probabil le-am uitat toti, dar amintirea lor va avea mereu un gust dulce. Ciudat, am luat premiul intai, desi chiar nu ma mai interesa acest aspect. Prelungirea visului din clasa a 10-a sau materializarea gandului bun?

Inainte de a incepe clasa a 12-a mi-am pus serios problema sa renunt la chimie si sa invat filosofia, care pur si simplu ma fascina si sa incerc sa fac ceva in acest sens. Insa acest gand nu s-a materializat. De frica. Inertia se dovedeste a  fi uneori cea care ne domina, ne determina actiunile.

Perioada de ratacire. Oare iubirea mea de cunoastere nu era de fapt o minciuna, in care, din naivitate, incepusem si eu sa cred? Atunci, cum se explica lipsa mea de interes in fata unor pagini din Hendrickson, care nu ma mai chemau ca altadata? Pur si simplu stateam in fata lor si imi constatam cu tristete propria pasivitate. Cautam explicatii-oboseala, suprasaturatie, latura mea umanista care isi cerea drepturile. Explicatii sau pretexte? Iubeam chimia oare doar pentru ca imi dadea sentimentul ca fac ceva valabil? Filosofia era oare doar o pasiune libera pe care ar fi fost pacat sa o inlantuiesc in canoanele rigide ale unei programe, sau era adevarata mea chemare?

Semne de intrebare si…doar atat. Bineinteles nu am luat aceasta curba periculoasa.Tot de frica. Laitmotivul vietii noastre, care ne paralizeaza actiunile. In clasa a 12-a am incercat mereu sa-mi regasesc ritmul, sa ma regasesc, sa iau o decizie constienta in ceea ce priveste viitorul. Dar…ma limitam doar la a-mi masura caderea comparativ cu anul anterior. Amanam mereu luarea unei decizii in ceea ce priveste viitorul. Credeam si inca sunt de aceeasi parere ca nu exista certitudini numai in ignoranta… Abordam o perspectiva filosofica a situatiei mele:nu puteam alege, erau prea multe aspecte de care trebuia sa tin cont. Pana cand mi s-a spus sa nu confund starea de incertitudine filosofica cu incapacitatea de a lua o decizie…

Olimpiada Nationala de Chimie 2006…s-a tinut la Baia Mare, iar pentru unii dintre noi asta a insemnat acasa. Prea putin palpitant…oricum conditiile au fost ireprosabile, cazarea, masa, aproape prea frumos ca sa fie adevarat. Iar turul Maramuresului, in special cura cu spirirtualitate de la Manastirea Barsana a fost o initiativa foarte inspirata. Subiectele au fost mai grele decat ne asteptam, dar foarte frumoase si incitante. Iar proba practica, cel putin la clasa a 12-a a fost intr-adevar… foarte practica. Am avut de preparat fluoresceina…parca eram actori intr-un film politist. Super tare. Seara, o prezentare pe scurt a celor mai rasarite baruri baimarene...nu ca ar fi prea multe. O revarsare a absconsului din noi….sublimul era probabil de mult epuizat. Discutii: \'Care a fost cel mai urat lucru pe care l-ai facut vreodata cuiva?\', dezvaluiri pe fond de \'The show must go on\'…da!...va vine sa credeti ca asta a fost tot?... ca la anul nu mai venim, sau daca venim vom sta frustrati pe margine si ne vom simti batrani si expirati…Ne-am pierdut identitatea de olimpic…ce mai insemnam noi acum? In functie de ce ne definim? Pe ce stalp ne mai sprijinim existenta?

The show must go on….

Timpul a zburat iar acum nu mai am tot viitorul inainte. Nici medalia de aur de la internationala. Ceea ce era atunci infinita posibilitate, acum s-a consumat, a devenit fapt implinit…sau neimplinit. Privind matematic relatia ideal-realizare, as putea spune ca am ratat tot. Contemplandu-mi esecul, as fi vrut sa ma simt distrusa, sa imi para foarte rau. Dar…ciudat….nu reuseam. Nu, nu am ratat tot…olimpiada m-a invatat multe lucruri, m-a invatat  ce inseamna un ideal, sa investesti pasiune, energie, munca, daruire…sa pierzi totul si apoi sa o iei de la inceput. Acum am niste ruine din care pot sa incep un proces de reconstruire. Da, olimpiada m-a invatat multe lucruri…m-a invatat sa traiesc…

Dincolo de reusite sau esecuri, suntem noi, oameni modelati de aceasta minunata experienta, de aceasta dulce povara, olimpiada.

 The show must go on…