Totul a inceput cand am aflat ca m-am calificat la olimpiada nationala de stiinte socio-umane. De atunci, parca am inceput sa traiesc un vis. Tumultul emotiilor pe care le traiam dadea nastere unor sentimente contradictorii. Traiam totodata temeri si sperante ascunse undeva in subconstient. Gandul imi zbura adesea la Oradea si eram nerabdatoare sa iau parte la aceasta experienta deosebita.

Soseste si aprilie. Soseste si ziua plecarii. Pe tot parcursul calatoriei am incercat sa ne lasam furati de farmecul locurilor si sa nu ne mai gandim la concurs. Vazand cate un pastor ce-si purta mioarele sau vreo gospodina prinsa in treburile casnice, incercam sa putem surprinde firul vietii fiecaruia. Dupa aproape 12 ore de mers ajungem, in cele din urma, extenuati, la Oradea, si luam contact cu frumusetea orasului si cu oameni deosebiti. La inceput dezorientati de stradutele intortocheate, reusim, treptat, sa descoperim tainele orasului si, in ciuda oboselii, hotaram sa facem un prim tur al acestuia.

Ziua urmatoare tot mai multi participanti incep sa soseasca, sporindu-ne in fiecare clipa emotiile si facandu-ne sa ne punem o serie de intrebari: "El/ea la ce materie este?", "Oare cat este de bine pregatit(a)?". Primele interactiuni au loc stangace, cu totii suntem rezervati si preferam sa nu facem prea multe dezvaluiri. Dupa-amiaza are loc festivitatea de deschidere a olimpiadei, eveniment care ne face sa constientizam importanta evenimentului. Acum ne sunt adresate mesajele de incurajare si ne intrebam daca intr-adevar meritam noi sa ajungem aici... "Important este sa participi!"... Asta spun toti... Si totusi parca n-ar strica un premiu sau o mentiune... Dupa festivitatea de deschidere urmeaza programul artistic sustinut de elevii Liceului de arta si de talente locale, facandu-ne sa ne simtim intr-adevar speciali pentru efortul acestora de a ne oferi ce au avut mai bun. Suntem alaturi de ei si ii sustinem in momentele de emotie si vrem parca sa ii asiguram de respectul si pretuirea noastra. Acest program menit sa ne indeparteze de grijile si tensiunea concursului isi indeplineste, pentru cateva momente, menirea, dupa care emotiile revin parca si cu o mai mare intensitate...

Luni, antrenati in vizitarea Manastirii Sf.Cruce, participam la excursie socati parca de faptul ca mai sunt mai putin de 24 de ore pana la proba. Alte interactiuni intre participanti insotite, majoritatea, de zambete fortate si incurajari nesincere... Seara, incercam sa facem o ultima revizuire a materiei si facem sfortari pentru a nu cadea prada temerilor...

Marti. Ziua concursului. Mergem cu pasi grabiti catre Colegiul National "Emanuil Gojdu", acolo unde se va desfasura proba. Timpul parca zboara, si totusi ora de dinaintea sosirii subiectelor pare o tortura continua, o placere morbida de a ne chinui... Ma simt obosita, ma doare stomacul, simt ca mi-e rau, si totusi incerc sa-mi autoimpun faptul ca totul este in regula. Sosesc si subiectele. De acum timpul se contracta, iar intreaga forta trebuie canalizata in vederea rezolvarii acestora. Cele trei ore zboara precum clipele, iar tot ce imi doresc este ca totul sa se termine... Timpul a expirat... Destul de multumita de lucrare, dau nas in nas cu baremul care, desi ar trebui sa-mi fie de folos, este prea vag pentru a ma ajuta in realizarea unei autoevaluari... De acum incerc sa nu ma mai gandesc la asta... Nu se mai poate face nimic... Tot ce ne mai ramane de facut este sa asteptam.

Seara mergem la teatru, iar piesa aceea abstracta pare ca reflecta toate acele stari conflictuale din sufletul nostu... Ingandurarea de pe chipurile tuturor arata chinul asteptarii.

Ziua urmatoare parcurgem acelasi traseu pentru a afla rezultatele muncii noastre. Picioarele ne sunt ca de plumb, dar, in sfarsit, ajungem. Ne apropiem cu teama de acea foaie de hartie care ofera raspunsul tuturor intrebarilor noastre. Ca in orice competitie, exista participanti bucurosi ca munca le-a fost rasplatita, precum si altii dezamagiti de faptul ca rezultatele nu reflecta pregatirea lor reala... Telefoanele suna, parintii si prietenii ce asteapta emotionati acasa sunt anuntati, devenind partasi la bucuria sau tristetea concurentului... De-acum participantii renunta la ambitii si mici rautati. Este momentul in care se stabilesc legaturile. La inceput eram concurenti. Acum suntem prieteni... In continuare, mergem sa vizitam Pestera Ursilor, iar frumusetea peisajelor pe care le traversam si vechimea de mii de ani a pesterii ne fac sa constientizam faptul ca suntem doar niste biete fiinte trecatoare intr-o lume care nu se stie cum a inceput si cum se va sfarsi si ale carei sensuri le cautam vesnic. La intoarcere trecem prin Statiunea Baile Felix, iar programul de discoteca de mai tarziu ne face sa ne reaxam si sa profitam de ultimele zile petrecute in Oradea.

Joi are loc festivitatea de premiere. Acum este momentul despartirilor. Plecam in speranta ca ne vom intoarce in Oradea, oras care ne-a lasat o impresie foarte placuta. Plecam in speranta ca ne vom reintalni cu unii dintre participanti si ca vom mai avea sansa de a participa la experiente de acest gen... Parasim Oradea cu nostalgia cu care te desparti de un prieten bun si ne pregatim sa ne intoarcem la vetile noastre. Ajunem in gara si trenul porneste...