Creşti auzind zvonuri despre cutare elev premiant la faza naţională a unei olimpiade sau despre cutare elevă cu rezultate minunate la o competiţie internaţională şi acei copii dobândesc pentru tine un aer de legendă. Crezi că un copil care ajunge, prin talent şi muncă, să depăşească chiar şi profesori nu poate merita şi primi decât admiraţie şi respect. Dar te înşeli, din păcate.

A trebuit să particip la Olimpiada Naţională de Limba Engleză organizată în anul şcolar 2005-2006 la Piteşti ca să realizez acest lucru. Nu pretind că relatarea mea ar fi una obiectivă. Dimpotrivă, e pur subiectivă, fără pretenţii de realizare jurnalistică, pentru că nu vreau decât să aduc unele amănunte care să materializeze această aventură pentru cei care nu au avut ,,privilegiul” de a o trăi.

Totul a început cu o vizită la inspectorat pentru întâlnirea cu domnul profesor însoţitor şi cu doamna inspectoare, cu care am stabilit ultimele detalii legate de drumul la Piteşti. Ar fi fost frumos dacă s-ar fi găsit un loc unde să discutăm şi să aşteptăm în timp ce se rezolvau unele probleme, dar ne-am mulţumit până la urmă cu un hol mai lăturalnic şi ne-am aşezat pe ghiozdane.

Atunci am aflat şi că urma să facem o călătorie de 13 ore cu trenul la clasa a II-a şi am căzut de acord să plătim noi câte 18 RON ca să putem să ajungem cu cuşeta până la Bucureşti, iar de acolo cu un personal la Piteşti. La fel şi la întors, şi astfel suma pe care au plătit-o familiile noastre s-a ridicat la 36 RON. Călătoria propriu-zisă a fost sâmbătă noaptea, pentru ca duminică după-amiază să putem fi prezenţi la deschiderea festivă. Aş remarca faptul că, fiind romano-catolică, mi-am petrecut astfel Învierea pe tren.

Din fericire, la Piteşti am fost aşteptaţi în gară de către organizatori şi am fost duşi la Colegiul Tehnic Dimitrie Dima, unde am fost cazaţi. Am aflat mai târziu că nu toate judeţele au avut privilegiul de a fi preluate de la gară. Noi, însă, am fost duşi la camera noastră de o doamnă profesoară din partea judeţului Argeş, care ar fi trebuit să ne ajute să ne descurcăm prin Piteşti. A fost foarte drăguţă când s-a prezentat, s-a oferit să ne arate oraşul şi şi-a cerut scuze pentru că nu era foarte pregătită, fiindcă şi pe ea o anunţaseră doar recent că era răspunzătoare de grupul nostru. A promis să se întoarcă în scurt timp, dar nu s-a mai întors şi nu am reuşit să o mai contactăm pe toată durata olimpiadei. Desigur, cazul nostru nu a fost nici pe departe singurul.

Internatul a fost la început o dezamăgire. Paturile de spital, vechi şi din metal, saltelele găurite, uşile dulapurilor şi ferestrele care nu stăteau închise, uşile toaletelor care nu aveau nici măcar un mecanism de închidere, duşurile unde profesorii însoţitori au descoperit o nevinovată broscuţă s-au dovedit însă detalii nesemnificative faţă de frigul pe care urmau să-l resimtă în timpul nopţii majoritatea elevilor care nu mai reuşiseră să facă rost de o a treia pătură.

Înainte de somnul odihnitor, însă, a avut loc deschiderea festivă de la Universitate, la care elevii au ajuns înghesuindu-se cum au putut în autobuzele puse la dispoziţie de către organizatori. La intrarea în Universitate s-a format în scurt timp un adevărat dop, participanţii înghesuindu-se din nou la o măsuţă unde câţiva reprezentaţi ai organizatorilor împărţeau mapele cu materiale informative care de obicei se primesc la sosire, de la profesorii din partea judeţului organizator responsabili cu fiecare grup, sau se găsesc direct pe paturile din camere.

Deschiderea festivă a decurs apoi fără alte evenimente neplăcute, participanţii şi profesorii însoţitori bucurându-se chiar de un program artistic de succes realizat de elevii de la Liceul de Artă din Piteşti. Mai puţin s-au bucurat însă când, la încheierea programului şi ieşirea din universitate, nu au fost întâmpinaţi şi preluaţi decât de o ploaie. Ne-am găsit totuşi singuri drumul până la staţiile de taxiuri şi ne-am întors la internat.

Ziua următoare ne-a găsit de dimineaţă la CNL Zinca Golescu pentru prima probă, proba scrisă, după care urma să vizităm în aceeaşi după-amiază, pe la 16:00, Parcul Zoologic. Sau cel puţin aşa spunea programul pe care l-am primit în mape. De fapt, pe la ora 15:00 s-a auzit un zvon cum că plecarea s-a amânat. Puţin mai târziu a început să circule alt zvon, de unde am aflat că parcul zoologic a fost înlocuit cu o altă destinaţie. Am fi apreciat ca doamna profesoară din partea judeţului Argeş, care ar fi trebuit să fie legătura dintre organizatori şi participanţi, să ne fi anunţat, dar cum dumneaei nu a mai fost de găsit, ne-am descurcat cu aceste zvonuri.

Indignarea participanţilor, în special a celor din clasa a XII-a, a crescut a doua zi, la proba de înţelegere după auz (Listening). Elevii de clasa a XII-a s-au plâns în unanimitate de calitatea proastă a înregistrărilor (deşi anul trecut ni s-a promis înlocuirea casetelor cu CD-uri). Un grup de participanţi a avut chiar nenorocul de a trebui să fie mutat de câteva ori pentru că zgomotul de pe strada de sub geamurile clasei iniţiale făcea imposibilă înţelegerea casetei. Au ajuns în final într-o clasă în care nu era făcut focul în sobă (da, la propriu), fapt pentru care au suferit de frig. Mai apoi au descoperit că nu le funcţionează casetofonul şi au încercat mai multe până au ales opţiunea mai puţin rea. Această opţiune finală permitea elevilor din primele bănci să asculte scârţâitul casetofonului, străduindu-se din greu să distingă voci de pe casetă în ciuda basului care nu putea fi scos, pe când elevii din ultimele bănci îşi dădeau silinţa să distingă ceva – orice.

Proba de prezentare orală (Speaking) era programată la puţin timp după cea de Listening, dar programul a trebuit să fie decalat datorită problemelor din timpul probei de înţelegere după auz.

Ziua următoare a adus noi surprize. Aceleaşi autobuze care ne-au dus la deschidere şi la probe ne-au condus într-o excursie la Curtea de Argeş şi la Vidraru. Vremea ne-a fost, însă, potrivnică, iar ploaia ne-a udat până la piele şi ne-a găsit până şi în autobuz. Am trăit şi senzaţii tari în timp ce autobuzele noastre cu prea mulţi ani de experienţă în urmă făceau eforturi să urce serpentinele care duc la barajul Vidraru, în condiţiile străzii ude. Am aflat mai târziu că nici măcar şoferii nu ştiau exact ce era de făcut şi că planul pe care l-au urmat până la urmă a fost făcut în ultimul moment.

Dar mai mari emoţii au fost trezite de afişarea rezultatelor, la care autobuzele ne-au dus înainte să ne lase la internate. Atât de mari trebuie să fi fost emoţiile încât nu un singur judeţ a plecat înainte de premierea de joi, astfel încât sala unde a avut loc închiderea festivă a fost pe jumătate plină. Dar chiar şi o sală pe jumătate plină de elevi şi profesori însoţitori poate face un zgomot impresionant când ceasul se face 10:15, apoi 10:30, apoi 11:00 şi în curând 11:30 şi la premierea programată la ora 10:00 nu apare nici un organizator. Participanţii au lansat de două ori rafale de aplauze, iar a treia oară au aplaudat şi au bătut în bănci în ritmul cunoscutei melodii ,,We Will Rock You”, dar organizatorii nu au apărut decât în jurul orei 12:00, motivând întârzierea neanunţată pe baza volumului mare de muncă. O profesoară însoţitoare din sală a întrebat vorbitorul din partea organizatorilor ce putea să facă grupul ei dacă întârzierea neanunţată îi va face să piardă ultima maşină spre Bucureşti. Vorbitorul a găsit de cuviinţă să sfătuiască luarea următoarei maşini şi să remarce că nu se va certa cu acea doamnă profesoară însoţitoare deoarece dumneaei ,,se vede că are gură mai mare”.

Am ascultat apoi alocuţiunea domnului rector al Universitaţii din Piteşti, care ne-a sfătuit să ducem mai departe pasiunea noastră pentru o limbă de asemenea circulaţie internaţională, studiind-o, de ce nu, la Universitatea din Piteşti. Nu pot să nu zâmbesc la o asemenea observaţie, având în vedere consideraţia şi atenţia care ni s-au acordat pe tot parcursul olimpiadei pe care judeţul Argeş a ţinut să o organizeze. Nu vreau să acuz pe nimeni în necunoştinţă de cauză şi de aceea nu dau nici un nume; sigur că trebuie să fi existat motive obiective pentru neglijenţa cu care am fost trataţi, însă după o asemenea aventură pot fi sigură de un lucru.

Ştiu acum că voi putea peste câteva luni să plec la universitatea americană la care am fost admisă fără să privesc înapoi, fără remuşcări că aş fi printre tinerii care ,,îşi trădează ţara”, plecând să îşi folosească talentul şi să se specializeze în altă ţară. Zâmbesc şi mă gândesc că voi merge la Universitatea din Piteşti atunci când aceasta îmi va da o bursă de $43 270 anual, ca şi facultatea americană. Zâmbesc fără scrupule şi îmi spun că dacă familia mea a trebuit să plătească pentru ca eu să ajung în condiţii rezonabile la Piteşti şi să mă răcesc acolo, atunci şi eu pot să întorc spatele sistemului educaţional românesc. Şi vă provoc să mă contraziceţi.

Aceasta a fost relatarea mea pur subiectivă. Aceasta e lecţia pe care am învăţat-o de la o competiţie unde s-au adunat cei mai inteligenţi şi mai realizaţi elevi din România. Am luat premiul întâi la această olimpiadă, dar mă simt mai puţin entuziasmată decât atunci când am plecat. Am rămas, însă, cu învăţătura de minte: universitatea americană la care voi merge la anul nu m-a cumpărat, ci sistemul educaţional românesc m-a vândut.